Rândurile acestea nu sunt un recurs la opera lui Rebreanu, nu parafreazează beletristica – nici măcar filozofia. Ele sunt doar o privire rece (cum altfel?) asupra unei realităţi macabre care ne repugnă, pe care o băgăm sub preş: aceea că numărul de sinucideri din România creşte cu mult peste PIB, peste răbdări şi peste puterea noastră de înţelegere! Rândurile acestea sunt doar o haşură funestă, un paspartu de spaime pentru un peisaj în care prea mulţi semeni ai noştri înţeleg să-şi încheie brusc socotelile cu viaţa.
În toiul unei tragedii stupefiante, stârnite de dispariţia Mădălinei Manole, devenită temă de rating deşănţat în televiziuni şi în paginile tabloidelor bune de şters geamul, mi-am pus problema să înţeleg ce se întâmplă cu acea parte a concetăţenilor noştri nefericiţi, îngenuncheaţi, frustraţi, neînţeleşi, disperaţi sau învinşi de existenţă, cei care decid să-şi ia zilele.
Am pus mâna pe cel mai proaspăt Raport asupra activităţii de Medicină Legală din România pe 2009 şi am extras de acolo cifre seci, triste şi ameninţătoare, pe care puţini au avut tăria să se uite, plus o concluzie tulburătoare: de câţiva ani, numărul sinuciderilor creşte. Dacă în 2007 au existat 2.705 persoane care au recurs la un astfel de gest final, în 2008 numărul lor a crescut la 2.802, înregistrând un salt nefericit de 3,6%.
„Ambianţa” socială a ultimului an, ruleta rusească a traiului de zi cu zi, au dus tragediile la cote şi mai înalte. În 2009, numărul suicidelor a ajuns la 2.953, cu 5,3% mai mult decât în 2008. Adică aproape 3.000 de români, cam tot atâţia duşi pe lumea cealaltă în accidente rutiere în acelaşi an. 3.000 de vieţi curmate brusc, tot atâtea drame cutremurătoare, înmormântate cu trup cu tot în cimitirele patriei.
Raportul IML spune lucrurilor pe nume, analizează negru, foarte negru pe alb: în 2009 s-au sinucis în medie, la nivel naţional 13,56 de oameni la 100.000 de locuitori. Just for the record, am desluşit zone cu o incidenţă inexplicabil de mare a sinuciderilor (cazuri/100.000 locuitori/an): Constanţa - 36,3, Harghita - 26,9, Satu Mare - 23,2, Covasna – 22,2, pe când în alte zone ale ţării, incidenţa este mult sub media naţională: Bistriţa – 7,2, Argeş – 7,8, şamd.
Ce mai spune documentul? Că sinuciderile cele mai numeroase se produc în rândurile bărbaţilor, care înregistrează cam 80% dintre incidente. Surprinzător, cel mai mare dezechilibru între sexe (raport bărbaţi/femei) s-a înregistrat în judeţe precum Botoşani (16,33), Alba (11,75) sau Neamţ (10,83). La antipod se află judeţe precum Dâmboviţa sau Caraş-Severin, unde bărbaţii şi femeile şi-au pus capăt zilelor frăţeşte.
O altă concluzie greu de interpretat se referă la incidenţa sezonieră a sinuciderilor în 2009: autorii preferă, printr-un paradox neînţeles de nimeni, lunile calde, înregistrând o creştere susţinută începând cu martie, pentru a ajunge la un maxim în vară, în iunie (280 cazuri).
Dar, probabil, cel mai puternic şi mai mişcător paragraf al studiului legiştilor noştri se referă la metodele de sinucidere. Anul trecut, foarte puţini semeni (sub 1%) decişi să ne părăsească au făcut-o prin împuşcare, electrocutare sau prin ardere. Un procent de 2,7% dintre aceştia şi-au tăiat venele, 4,1% au ales să se înece, câte 6,2% au decis să se otrăvească sau să se arunce de la înălţime, iar cei mai mulţi – 76,5%! - s-au atârnat în ştreang. Adică 2.259 de spânzuraţi – cât o pădure cu rădăcinile-n cer, una care freamătă, urlă, intră în somnul nostru şi ne cere şi nouă, fiecăruia, socoteală.
